- Spuneti-ne Parinte cateva cuvinte despre familia Dvs.?

- Am sa vorbesc mai intai despre mama mea pentru ca noi suntem intr-un sens consecilnta educatiei pe care am primit-o de la pãrinfii nostri. Ce am väzut la pärintii nostri facern si noi: adesea lucruri bune, adesea lucruri rele. Dar o familie care este cu adevarat crestina, o familie care se intemeiazã pe principiile crestine de credinfä si de morala, are intotdeauna copii buni. Mama mea a fost o femeie foarte simplã, era o taranca, avea numai câteva clase primare, dar intelepciunea ei care venea de Ia biserica, cartile Sfinfe si de Ia Duhullui Dumnezeu era extraordinara. De la ea am invatat credinta adevarata. Mama nu avea o credintã sofisticata, ea nu stia teologie, nu discuta contradictoriu. Ea ne spunea lucrurile simple asa cum le intelesese ea in realitate, le intelesese foarte bine. De la mama am invatat sa postesc, de la mama am invatat sa ma rog, sa merg la biserica. De la mama am invatat sá respect tot ce este sfânt si bun in relatiile cu biserica, cu Dumnezeu si cu semenii mei. Lucrul acesta ma ajutat foarte mult pentru ca in viatä, cu varsta te departezi de parinti, dar când ajungi la rnomente grele, sa zic asa , la situatii limita te intorci inapoi si vezi ca acolo a fost adevarata invatatura si nu in viata sociala sau in stiinta sau istoriesau in mai stiu eu ce… Deci mama mea a fosf o femeie simpla, noi am fosf 11 frati si surori. Ca sã cresti 11 copii in condifli nu prea de bogtie —am fosf oameni mijlocasi — era mare lucru. Tata muncea foarte mult, mama se ocupa de copii, tot de la ea am primit si educatia. Pe urma ne-am ajutat intre noi si am fost o familie foarte strânsã, o familie legata prin credinfa si prin iubire. De aceea toata viata mea am fost obsedat de aceasta iubire, in sensul bnn al cuvântului. Si chiar atunci in mornente in care am negat dragostea ea in mine tot undeva a lucrat si aceasta iubire eu am mostenit-o. Mama mi-a dat taria si puterea de rugãciune dar mi-a dat si armele cu care sa rezist, sa incerc sa depasesc momentul de ura, sa incerc sa depasesc disperarea, sá incerc sã depasesc indoiala si necredinta, acolo unde lucrurile atingeau o culme ce ducea la distrugerea sufletului meu. Pe aceasta bazã am supravietuit. Si mama mi-a mai dat inca ceva, mi-a dat o sanatate sufleteasca. Adica n-am fost un om bolnav sufleteste de nici un fel de indoieli. Nu vreau sa zic ca am trait ca un om care nu simte mila sau tulburari, dar totdeauna am avut un optimism sanatos, taranesc pe care mama la pus in sufletul meu. Si adeseori in timpul inchisorii, in momentele grele, eram vizitat de mama mea. N-as vrea sa spun ca mama venea ca o stafie ci simteam in mine o comunicare cu mama mea. Si adeseori venea la mine in vis si stateam de vorba cu ea ca si in realitate. Si totdeauna mama a avut cuvintele cele mai bune si cele mai intaritoare pentru mine. Totdeauna mama venea cu Iisus Hristos si-mi vorbea despre credinta si despre lisus, despre ajutorul divin pe care-l putem primi de la Dumnezeu.


- Ce sfaturi aveti pentru generatia tanara a acestei tari ?

- Sfatul meu este intoarcerea la credinta si la valorile noastre traditionale românesti. Romanii au avut o traditie foarte bunä, ea a fost de la inceput stabilita pe credinta. Nimic nu s-a intãmplat in România in viata sociala in afara credintei. Si morala si reiatiile dintre oameni, si ospitalitatea si cresterea copiilor, si solidaritatea familiala — toate au avut un fundament religios. Daca parintii de astazi ar merge la Biserica si ar asculta macar Evanghelia care se citeste duminica in fiecare Evanghelie, ar gäsi acolo invatatura foarte mare. In afarä de asta, Ia noi in Biserica se predica si se citeste Cazania. Cazania inseamná discutia despre sfântul zilei, pe cine prãznuim si care a fost semnificatia, ce valoare a avut in ce a constat contribntia lor la cresterea oamenilor fata de Dumnezen. Toate acestea sunt lucruri morale pe care pãrintii daca le-ar asculta in fiecare duminica, ar sti cum trebuie sa-si creasca copiii. Nu stiu daca in momentul de fata scoa1a si-a revenit la valorile ei traditionale. Dar stiu ca scoala din timpul comunisnmlui a fost o scoala distructiva. De altfel scoa1a distructiva este si scoa1a din America, care tinde sa desparta parintii de copii, sa-i faca sa creada ca parintii nu an nici un drept asupra copiilor si familia este nimic. Or, aceastá disolutie introdusa in mod sistematic si voit in viata familiala, este o conceptie diabolicã, ea nu este intãmplätoare. Este o actinne organizatä impotriva crestinismului. Exista o atractie a raului ca un cantec de sirenã care ii atrage pe tineri, deseori si pe bätráni, lasand la o pale acest complex comunist care a dus la distrugere. Dar in momentul de fata existä o cale de salvare a copiilor nostri; acum când sunt asaltali din toate partile de influentele occidentale, de ramasitele comunismului, in fata acestor tentatii lustruite, dar fara continut, nu este de cat o singurä cale : - intoarcerea La valorile traditionale. Sa se duca parintii de astazi la bunicii copiilor si sa-i intrebe. Sa se duca la preot si sa asculte Evangheha, sa citeasca Biblia, si tot ceea ce au nevoie vor gäsi acolo.Dincolo de pedagogia abisala de afara, du-te la Biserica si la Hristos si nu vei gasi nimic mai adânc si mai frumos in lume decât in Hristos. Deci inca o data, intoarcerea la valorile traditionale duce la salvarea copiilor nostri.

- Ce sansa au copii care nu au o familie de unde sa invete aceste valori?

- In comunisim ca si in capitalism ideea principala este distrugerea familiei si „eliberarea” omului, care in fond nu nu este decât o sclavizare a lui. Pentru ca zici ca te elibereaza de familie sau de principii morale, in schimb te face sclavul societatii, puterii de stat. Statul peste tot cautã puterea si are acces la toate informatiile, asa ca fiecare stat cauta sa devina totalitar. Singura pozitie fata de stat este suspiciunea. Fiecare stat cauta sa devina totalitar, mai subtil ca in occident sau mai acaparator ca in comunism. Deci in fata acestor influente asupra copilului, ei incearca sa separe copilul de faimilie. Copilul fiind in familie, statul incearca sa-l rupa de familie, dar cand copilul care nu are familie sau a cãrui familie este descompusä, ce se intampla cu acesti copii ? Stautul se grabeste sa faca din ei soldati ai sai. Asa cum Ceansescu avea orfanii lui, si statele capitaliste fac acest lucru. Aici intervine rolul bisericii. Sunt atatea biserici, preoti crestini care nu stint teologi sau nu neaparat preoti, iubitori ai lui Hristos, toti acesti oameni trebuie sa se asocieze pentru a prelua copilul din mana statului. Statul nu are rolul de educare pentru ca educa prost, statul nu are rolul de a conduce economia pentru ca ar face o economic proasta. Rolul statului e sa aiba grija de cetatean. Educatia copilului s-o faca parintii si scoala, o scoala cu adevarat crestina. Salvarea copiilor din America o constitue scolile duminicale pentru ca altfel de scoli ii invata numai lucruri rele: izolarea, manipnlarea, etc. Copiii ajung sau manipulati, sau maniptilatori. Numai Biserica si o scoala intemeiata pe principii morale, crestine, poate salva acesti copii. Eu nu spun ca acesti copii pot sa vina singuri la Biserica, spre asociatii religioase. Dar rolul Bisericii, rolul asociatiilor religioase este sa fie active, nu sa astepte. Biseriea este aceea care te cautä. care te cheama. lisus ii chearna pe toti, n-a asteptat sa vina la El. A mers cu apostolii, a vindecat pe cei saracii. Acesta este rolul Bisericii, este o institutie activã; ea se ocupä de orfani, de boinavi. Ce sa spun copiiior acestora? Spun Bisertcii: mergeti la orfani care n-au educatie. Acesta este apelul meu catre ei, catre adulti. Sa caute o iubire pe care n-o are in familie, in societate, in scoala, sa vina la Bisericã.

- Cum a fost in perioada de detentie in puscariile comuniste?

Noi am fost inchisi 16 detinuti politici si pusi intr-o celula speciala, o celula mare sub pamânt. Deasupra cam sapte metri de pamãnt. Si in aceasta celula mare au zidit patru celule mici, fara ferestre, fara aer si fara lumina. Conditia era ingrozitoare. De pe pereti curgea mereu apa. Aveam saltelele din paie, putrezite. Culuarul era ingust, plus lipsa de mâncare, plus lipsa de orice tratament medical, plus teroarea. Si ei au incercat in felul acesta sa vada care erau limitele noastre de rezistenta fizica si morala. Pe comunisti daca ii interesa numai fizicul nostru, ne impuscau fara scrupule, cum an si facut-o uneori. Ei au facut o experienta: rezistenta sufletului omenesc care isi avea radacina la Moscova, unde de 40 de ani deja se experimentase. Ei experimentase asupra mojicului rus sau intelectualilor pe care i-a distrus, dar acum conditiile erau cu totul altele. Aveam de a face cu un tineret care nu era incult. Un tineret care avea educatia occidentala, cum erau romanii, dar si valorile morale pe care occidentalul nu le avea. România a fost o tara cu intelectuali buni, cu tineret cu o educatie religioasa, cu respectul traditiilor crestine, si era mult mai greu sa rnanipulezi un tineret ca acesta. Special pentru studentii din Pitesti au inventat o scoala diabolica, care depaseste posibilul de gãndire... incat acum dupa ce au trecut prin conditiile de acolo ne intrebam daca a fost posibil san este un cosmar de-al nostru. Pentru ca o minte normalä nu poate sã gandeasca asa ceva. Multi dintre noi eram supravietuitori ai Pitestiu-lui, altii nu; unii dintre noi eram oameni cu mintea schimbatã, altii nu. Ne-au pus in celula amestecati. Intr-o celula puteau sa fie doi oameni sanatosi si ceilalti doi bolnavi rnintal, san trupeste. In celula asta eram 4 persoane; toti eram sanatosi mintal dar Costache era cu plamanul distrus. Imi aduc aminte cand am ajuns acolo primul lucru pe care l-a facut Costache a fost sa-si faca toaleta plamanilor. S-a asezat pe pamant si s-a aplecat ca sa scuipe afara toata flecma, tot puroiul care s-a adunat. Stateam lipit de usa si ma uitam la Costache pe care il stiam ca pe un om deosebit, si nu-mi venea sa cred ca este el. M-a prins nu numai o revolta psihicã, ci si o revolta stomacala.Am simtit ca trebuie sa vomit. Si Costache, desi era ocupat cu toaleta aceasta care era distrugãtoare, care-l facea sa nu respire, nici sa deschida ochii, a remarcat aceastã tendinta de voma si mi-a cerut scuze. Am fost asa de tulburat ca am zis ca din clipa asta am sa-l ingrijesc. Si asa am luat decizia. Facusem doi ani de medicina si am spus celorlalti: - numai eu o sa am grija de Costache. Si intr-adevar, pana a murit eu l-am ingrijit, l-am spalat, l-am ajutat sa manance, sa se barbiereasca, tot ceea ce avea nevoie, pentrut ca m-am simtit vinovat. In clipa cand priveam la suferinta lui fizicã, stomacul meu s-a revoltat. Deci ne-au bagat acolo fara nici o asistenta medicala si intr-o conditie ireparabila pentru ca sa ne imbolnavim de plamani. Imbolnavindu-ne de plamani ca Costache noi nu aveam nici un fel de aparare, eram foarte slabiti, mãncarea era foarte proastä, era terenul gata de a fi inundati cu microbi. Si totusi nu ne-am imbolnavit. Ei urmareau, imbolnavindu-ne, probabil sa faca intre noi un conflict, sa zicem: -scoate-l pe asta afara ca e bolnav, noi nu vrem sa murim. Sa creeze conflicte de celula, care e distrugãtor, cea mai mare nenorocire. Daca nu exista un element pe care sa te axezi, o unitate moralã, o iubire reciprocã, de intelegere, inseamna ca in scurta vreme se moare. Vroiau sa ne aduca la disperare, sa ne imbolnaveasca, sau sa ne rupa intre noi si sa ne duca la disperare. In celula alaturata erau doi bolnavu mintali, cu mintea schimbatä dupa Pitesti, si doi oameni intregi. In decurs de un an toti au murit. Si-au fàcut viata asa de infernala si asa de imposibila incat au murit. Intâi au murit cei doi normali, apoi ceilaiti doi. Cel din urma care a murit a avut 0 moarte tragica. I-l chema Alin. I-am spus: Alin, ti-am pns niste medicamente in closet. Puneam in bazinul de la closet medicamentele pe care le aseunsesem prin captusala. Si de câte ori ii puneam aceste medicamente se ducea si ne denunta gardianului. La el nu mai exista nici macar instinctul conservarii. Era totusi distrus, nu mai recunostea pe nimeni, nn mai iubea pe nimeni, nu cerea de la nimeni nici un fel de ajutor, nu mai aecepta nici un ajntor. Singurul lucru pe care-l facea cu constiinta si supunere, cu dresaj era sa denunte politistului tot ce se intampla. Si asa a murit. Aceasta era tendinta, sa vada unde incepe dezagregarea, distrugerea sufletului, sau unde incepe dezagregarea grupului care sta unit. Pentru ca in acest grup eram uniti. si au vrut sa vada cat din aceasta unitate bazata pe dragoste, pe aceleasi idei pe care le impartaseam, pe aceeasi morala, pe aceeasi credinta. Au dat gres, noi am rezistat. Chiar daca a murit Costache, noi am rezistat. Costache a fost faclia, candela de lumina in aceasta celula.

Cum v-a influentat Costache si ce soarta a avut?

Costache a fost un om cu totul deosebit pentru ca isi depasise hotarele luptatorului. El devenise un credincios absolut. El traia numai in rugaciune, in iubire si chiar dacã uneori se iveau conflicte, pentru ca este normal sa fie conflicte, era elementul care pondera conflictele noastre. Erau contraziceri. Unul avea o idee, celalalt contrazicea ideea si spiritele se incingeau pentru ca nu aveam nimic altceva in celula. Toata viata noastra era sa ma frec de vecinul meu si el de mine, sa astept sa se deschida celula. Sa ne aduca mâncarea sau sa nu ne aducä mancarea, sa vina sa ne bata sau nu. Asta era toata viata noastra, viata de celula era de o rnonotonie extraordinara. N­u aveam carti, nu aveam creioane, n-aveam absolut nimic. Eram obligati sa stam ca niste animale in cotet. Sigur ca asta provoca o anumita iritabilitate a sufletelor noastre si atunci cautam niste iesiri in dicutii principaie, dar care se ciocneau. $Si de multe ori eram ispititi sa sustinem lucruri nedrepte numai pentru spiritul de contradictie, Costache find acela care ne linistea. Vreau sa spun cã aceasta nu era o chestie care era absolut constienta in mintea noastra. Ca orice lucru pe care il posezi tot timpul, nu-l apreciezi si-i vezi valoarea numai dupã ce l-ai pierdut. Asa a fost Costache pentru noi. Am cunoscut valoarea lui numai dupa ce l-am pierdut. Vreau sa va spun despre moartea lui Costache care este absolut zguduitoare. Odata pe saptamana se aducea briciul ca sa ne barbierim si in timp ce eu ma barbieream celalalt coleg care stia ca ma ocup de Costache vine la mine fara sa ma atinga ca sa nu ma tai si-mi spune: Ghita, Costache moare. Si atunci m-am intors repede spre Costache si am vãzut ca Costache murea. Era un fel de ceata pe ochii lui. La fata era cenusiu. Mi-aduc aminte când cram copil si o vrabiuta a fost lovita de un uliu, am vazut ca in timp ce murea ochii ei se acopereau cu o ceata. Exact asa am simtit in clipa aceia cum Costache se indeparta de noi. Si am realizat o pierdere imensa. Nu stiam, dar simteam cã pierderea lui Costache era o pierdere imensa. Si era foarte slab. Dacã puneai mana pe el, era numai schelet. L-am luat de mana si am strigat: Costache, Costache, nu pleca! Si Costache s-a intors. Adica s-a clarificat privirea lui si niciodata n-am vazut pe fata cuiva o groazã asa de mare, era ca si cum l-as fi adus din infern. Si ne-am speriat când l-am vazut. S-a retras in salteaua de paie si a inceput sa planga, sa inceapa asa sa scanceasca, ca un copil. Si pe fata lui se vedea, era ca un copil batut. Si atunci m-am speriat si l-am lasat si incet, incet Costache s-a stins. N-am avut lumanare la noi, ca in traditia ortodoxá, sa punem la capul celui mort. Si atnnci am ramas asa uitandu-ma la Costache. Marcel plângea in hohote; losif incremenise si el. Si eu nu stiam ce sa fac. Si atunci am realizat noi ca pierdusem ceva. Apoi am mers si am anuntat gardianul ca a murit, si gardianul n-a venit si am ramas cu mortul in celula 10 ore. Pe urma, seara, cand soarele asfintea, a venit gardianul
si a spus: Scoateti-l pe Costache, dar dezbracati-l si l-am pus gol pe o targa. Cand l-am dezbracat pe Costache, era numai schelet si toata pielea lui era galbena, de parca se revarsase fierea in organismul lui.M-am dus afara, era prima oara când ieseam dupa multe zile, era vara si plantele din jurul celulei noastre toate crescusera extraordinar. Era un fel de revarsare a vietii extraordinar. Am inteles atunci ca naturii nu-i pasa de noi, nu o intereseaza daca traim, daca murim. Natura aceasta cruda care isi refacea viata din fiecare moarte a unei plante crestea o viatã nouä. Am inteles ca nimanui nu-i pasa de noi. Atunci m-am simtit intr-adevar izolat, pierdut total. Si l-am dus pe Costaehe si l-am lasat undeva in curte si colegul meu Iosif care era cu mine a rupt o floare si a pus-o pe pieptul lui Costache. Si gardianul a zis in sfarsit, ne-a injurat si a zis: -va arat eu si voua si lui. Si eu am spus: Domnule gardian, noua poti sa ne arati dar lui Costache nu. Si am plecat si ne-am uitat inca odata inapoi. Era o lumina de aur, de apus cobra peste toata curtea inchisorii. Si peste trupul lui Costache, floarea pusa de Iosif, parca era o lumânare albastra. Am fost foarte impresionat asa ca am simtit mereu pierderea lui Costache ca pe o rupturã in sufletul nostru. Cateva zile am fost zapaciti. Eram nervosi, ne certam, nu ne gaseam linistea. Incet, incet am inceput sa ne revenim. Ne-am ainintit de Costache, invatasem de la el multe lucruri, repetam ceea ce ne spusese el. Intotdeauna ne-a vorbit despre iertare si dragoste si de rugaciune si cu timpul ne-am linistit.Am ramas prieteni stransi si acolo si inai tarziu. Iosif a murit dar intre mine si Marcel este aceasi dragoste pentru ca uniti in suferinta si in durere nimic nu ne-a mai putut separa. Noi am fost, am reactionat toti in acelas fel. Daca unul era bolnav, ceilalti ii dadeau mâncarea. Dacã unul dintre noi nu primea medicamente intram in greva si nu mancam saptamani intregi pana cand se speriau si ne dadea, ceea ce inseamna ca noi am si speculat chestiile astea. Ei nu vroiau sa ue ucida pe toti. Vroiau sa ne ucida dar nu printr-o greva a foamei, vroiau sa murim lent cum se moare. Ca sa mor de foame nn le convenea si atunci dupa 7-10 zile de greva foamei cedau si aduceau medicamente. Daca nu faceam aceasta Marcel ar fi murit. Era un tip de 1 .80 — 1.90. El avea nevoie de hrana multa. El manca cat se dadea , ca la un pui de gaina si ajunsese atat de slab incat cand mergeam la baie, o data pe saptamana ma uitam cu groaza la scheletul lui. Avea niste genunchi foarte umflati, carnea se mai macinase si era cel mai dispus la boala si la moarte. Si atunci noi faceam sacrificii pentru el, ii dadeam mancare si medicamente. El se imbolnãvea eel mai frecvent. Puteam sa murim de multe ori dar ne-a salvat legatura de iubire. Enam unul penttu altul. Si poate a fost cea mai ideala intruchipare a Bisenicii despre care si Ap. Pavel spune: „cãnd un madular sufera intregtul trup sufera; eand un madular se bucura intregul trup se bucura.” Si de aceea cand unul din noi suferea toti trei sufeream. Am fost pe baza credintei si pe baza iubirii poate forma cea mai ideala a Bisericii. Cand am iesit din inchisoare foarte ciudat, cand le spuneam colegilor nostri, prietenilor nostri care nu fusesera in inchisoare ca avem nostalgia inchisorii nu intelegeau. Ziceau ca suntem nebuni. Dar noi nu aveam nostalgia foamei, a bataii, ci aceasta unitate care a fost intre noi, care nu s-a spulberat, nu s-a diluat. In societatea aceasta unitatea se dilueaza. Cred ca in Biserica ar trebui sa fie aceasta unitate. Daca cuiva ii este foame sa-ti fie si tie. Cu adevarat se poate, nu numai in teorie. Noi acolo am trait unitatea aceasta ecleziastica in forma ei absoluta.

-Daca Costache ar trai ce credeti ca ar spune studentilor?

Cred le-ar spune ce ne-a spus si noua. Ca exista o demnitate umana si este o demnitate crestina. Daca aceste doua demnitati nu se armonizeaza, inseamna ca demnitatea umana nu este justa. Justitia este partea demnitatii cnestine. Demnitatea cnestina nu se expnima nici prin mandrie, nici prin fonmele prin care vrea sa-si afirme cineva eul, ci se exprirna prin credinta si dragoste. Cred ca Costache asta ar spune despre iubirea pe care trebuie sa o ai asemeni lui Hristos, despre dragostea pe care trebuie s-o ai aserneni lui Cristos, despre nadejdea pe care trebuie s-o ai in Cristos si despre ieriarea lui Iisus. Eu stin ca e foarte greu pentru cel care ma asculta acum sa-i vorbesc despre iertare. Oameni care an suferit ingrozitor, carora le-au murit parintii sau copiii, care zic: - nu pot sa iert pentru ca iertarea inseamna sa fac un contract cu Diavolul sau cu oamenii Diavolului. Nu pot sa-l iert pe gardian, pe cel care mi-a ucis tatal sau pe cei care m-au bagat in inchisoare pentru ca inseamna ca partizez cu Diavolul si oamenii sai. E dificil pentru noi sa facem lucrul acesta. Poate ca asa este. Poaie ca a ierta un criminal inseaina sa-i dai curajul sa faca mai departe crime. Si totusi nu avem scuze.Nu exista alta cale. Daca cu adevarat crezi in Iisus trebuie sa ierti. Si nu o data si nu de sapte ori, ci de 70 cate 7. Este greu sa fi Hristos ca sa ierti de 70 de ori cate 7. Dar macar la mintea noasta este bine sa iertam. Poate ca ientand, cum spume Sf Ap. Pavel, pregatesti jaratec pe capul lui, poate ca iertand atingi o coarda a sufletului omului si il faci mai bun. Poate nu-l faci mai bun, dar trebuie sa-ti asumi riscul. Aici este nn pariu: il fac mai bun san nu-l fac; il aduc la Hristos san nu-l aduc. Dar pentru mine este mai bine asa, sa-l iert. Eu cred ca asta ar fi spus Costache.
Peninu ca pana in clipa mortii niciodata n-a blestemat, niciodata n-a vorbit de rau pe gardian, care ne batea, niciodata n-a vorbit de rau despre medicii care trebuiau sa ne dea medicamente si un-i dadea. Toate le-a pus in mana lui Hristos si le-a lasat in mana Lui. Poate ca prin moartea lui, pentru noi a fost o pierdere extraordinara, dar pentru el poate ca Dumnezeu l-a salvat din chinuri ingnozitoare. Onganisrnul lui era foarte slabit. Cred ca asta ar spune Costache si daca asta ar intelege studentii, ca exista o demnitate crestina si apoi o demnitate umana care trebuie sa se armonizeze, sa stie sa ierte si sa stie sa iubeasca. A ierta nu inseamna a da posibilitatea criminalului sa faca crime sau hotului sa fure, si a ierta asa cum spune Biserica: sa nu mai faci, acum pleaca si sa nu mai pacatuiesti. Fie bolnavuiui, fie femeii desfnate, Isus a spus: femeie, nnde sunt cei ce te acuzau? Au plecat! Nimeni nu te-a osandit? Atunci pleaca si nu mai pacatui. Cred ca acesta ar fi fost cuvantul lui Costache.

-In timpul detentiei ati cunoscut multi preoti si pastori care erau si ei inchisi. Ce ati invatat de la ei?

Preotii si pastorii, credinciosii in general, ca in afara de preoti si pastori erau si laici sau din organizatii religioase cum a fost Oastea Domnului, sau credinciosi catolici sau greco-catolici care erau mai vechi. Noi eram un grup de tineri atunci. Eram pregatiti mai mult teoretic pentru inchisoare. Insa experieta la care am fost supusi, teroare si bataile, au depasit imaginatia noastra, au depasit puterea noaslra de rezistenta. Ajunsesem pe marginea prapastiei. Adica ajunsesem sa ne pierdem nadejdea. Nu mai credeam ca Dumnezeu ne mai poate salva. Era o prabusire pe care ei o pregatisera pentru noi. Cred ca Dumnezeu a aranjat in mod special arestariie religioase ca sa ne salveze pe noi, sa dejoace chiar pianurile celor care incercau sa ne distruga si chiar ei sa ajute la salvarea sufletelor noastre. Acesti preoti si acesti credinciosi si pastori probabil se pregatisera mai bine decat noi. In orice caz erau oameni care veneau cu rugaciunea, veneau cu slujiri religioas cu liturghiea sau messa. Unii veneau cu cnnostinte medicale, aduceau un suflu nou, suflu credintei, o nadejde noua si deschideau un domeniu pe care noi il cnnosteam, dar care incepuse sa dispara in ceata. Aduceau domeniul acesta al spiritualitatii in fata noastra. Atunci am inteles ce a spus Hristos: -voi sunteti lumina lumii, voi sunteti sarea pamantului. Si o lumina nu se aprinde pentru a fi pusa sub obroc, se pune pe masa ca sa lumineze toata casa. Si sarea trebuie sa fie buna, cã altfel se arunca. Preotii care au fost buni, au fost lumina lumii si sarea pamantului. Preotii sau pastorii sau credinciosii care au fost rai au fost ca sarea aruncata si calcata in piciore. Atnnci am inteles misterul lui Iisns si tot atunci am luat decizia ca daca scap cn viata o sa ma preotesc. Si mi-am respectat aceasta decizie.
Dupä ce am fost elibenat am inceput sa devin si eu sarea pamantului si lnmina lumii si Dumnezeu m-a ajutat si am reusit. Am fost la Patriarhul Iustinian. M-a primit si a stat de vonba cu mine. I-am spus intentia, deja se scursese vreo 4 ani in care nu avusesem posibilitatea, urmarit de Securitate. Terminasem limba franceza, apoi am reusit sa vorbesc cu Instinian Marina. Mi-a spus sã nu scriu ca am fost in inchisoane, asa am facul pana in anul 4 de teologie cãnd Securitatea m-a descoperit. Nu numai pe mine, era o serie intreaga de intelectuali care au fost in inchisoare si care incercam sã venim la teologie si sa ne facem preoti. Securitatea ne-a descoperit. Am fost eiiminati, am fost dati afana, dar pana la urma ne-a acceptat si am putut sa termin Teologia. Cand am terminat teologia am fost dat afara din invatamant, si atunci parintele Iustinian m-a primit ca profesor de franceza la seminar si asa m-a scapat a doua oara dintr-o situatie grea.

- Spuneti-ne cate ceva despre mostenirea lasata de comunism tarii!

Da, cred ca cea mai grea mostenire ramasa de la comunism nu este distrugerea economica, pentru ca o economie se poate reface cand resursele tarii sunt, dovada ca in Romania viata deja a fost refacuta in masura in care guvernantii au permis. Cea mai grea mostenire este aceasta coruptie snfleteasca pe care a lasat-o in tara.
Peste tot exista coruptie, dar ca sa facem coruptia oficiala, sa facem minciuna un sistem oficial….Peste tot este coruptie. Daca in America se minte nu este proclamata oficial.
In România era proclamata oficial, pentru ca era obligatoriu si se manifesta la nivelul comunicatelor, afectarea populatiei tarii noastre a fost la toate nivelele. Pentru ca chiar daca fiecare cetatean era impotriva Guvernului oficial trebuia sa vorbesca pro guvern, sa spuna ca regimul comunist este cel mai bun regim e.t.c.
Asta o faceam toti. In schimb, in familie se vorbea impotriva regimului dar ii spuneam copilului (si aceasta este tragedia unei generatii intregi): - Tu sa nu spui ce am vorbit noi, daca te intreba daca ne rugam sa spui cã nu, daca te intrebã daca cineva din familia noastrã merge Ia biserica sa spui nu, si copilul spnnea aceasta minciuná. Daca la scoala erai intrebat ce se vorbeste in familia voastra? Nimic, merge cineva la biserica? Nu. Si asa o serie intreaga de minciuni „bune”. Dar nici o minciuna nu este buna in esenta ei. Pentru ca aceastã minciuna spusa cu inocenta de copil care trebuia sã devina membru U. T. C. pentru cã nu avea acces la univensitate, trebuia sa devinã mernbru P.C.R. pentru ca nu avea acces la functie, chiar daca era un simplu functionar, prin devenire de membru P.C.R. era ridicat si asa, incet copilul si apoi tanarul se invata cn minciuna si minciuna devenea aerul de toata ziua si apã. Daca i-ai fi spus unui tãnar student du-te si denunta pe profesor la securitate ca sa intre la inchisoare ca sã moara, n-o facea. Dar daca ai fi inceput inca din copilãnie si ai facut pas cu pas, omul s-a obisnuit cu acest compromis marunt si intre denunt si celelalte minciuni nu mai este o diferenta distrugãtoare. Si aceasta generatie astazi sunt parinti, si ei nu s-au dezbarat de minciuna, ei nu au putere pentru ca este in subteran si incearcã sa impuna copiilor o viata falsa. Consider cã revolutia a fost mai mult o revolta impotriva pãrintilor si a minciunii decat impotriva regimului. Tinerii s-au ridicat impotriva minciunii, acestei coruptii morale sufIetesti, si bine au facut. Si-mi pare foarte rau sa aud ca unii dintre acesti tineri astazi s-au postat pe pozitie de coruptie. Si le spun acestor tineri: - nu renuntati nici o clipa la demnitalea voastra, nu deveniti sclavii minciunii, nu deveniti sclavii compromisului. Candva dupa un timp dreptatea va birui, adevãrul va iesi la iveala si dermnitatea voasträ crestina româneasca va triumfa.

- Se poate realiza reconcilierea?

Cel mai important lucru este sa ne reconciliem cu Dumnezeu. Eu nu am dreptul sa judec. Poate de multe ori am judecat, si imi cer iertare de la cei pe care i-am judecat pe drept san pe nedrept, pentru ca judecata este de la Dumnezeu. Insa ceva pot sa spun: exista o reconciliere interioara in noi insine. Nu suntem in pace cu noi insine atãta timp cat nu am pansat ranile pe care le-am facut, fie cã suntem laici, fie ca suntem preoti, exista pentru toti posibililaiea de a ne impaca cu noi insine si cu Dumnezeu. Si aceasta cale este de a-ti recunoaste propriile tale greseli. Eu nu zic ca trebuie sa faci lucrul acesta public. Exista in orlodoxism ca si in catolicism confesiunea, duhovnicul. Ceea ce insa doresc este ca sa spun ca nu pastrez nici un fel de manie impotriva nimanui. Pentru mine a trecut perioada maniei. A fost o perioadã intr-adevar, când am fost tulburat de mânie si ne iertare. Dar de multã vreme am trecut de aceasla perioada. Si cred cã as putea sa-i imbratisez chiar pe cei ce m-au torturat. Macar cu o imnbratisare crestina, sa-i imbratisez si sã le spun: - te-am iertat.
In ce pniveste ierarhii mei, imi pare rau pentru ei ca nu au fost la inaltimea demnitatii lor. Si imi pare rãu pentru mine pentru cã n-am putut sá ma pun in postura lor ca sa-i inteleg. Pentru ca sunt convins ca au avut ratiunile lor asa cum si eu am avut ratiunile mele. Ei insa, de pe pozitia lor, si eu de pe a mea. Dar inainte de orice intre noi este Iisus Cristos. Trebuie sa stim ca dam socoteala lui Dumnezeu si nu oamenilor. Daca esti impacat cu tine si cu Dumnezeu nu mai este nevoie sã vii si sã ceri iertare de la cineva pe care l-ai jignit. Iertarea vine de la Dumnezeu.

Ati simtit prezenta Domnului in puscarie?

Acest lucru s-a intãmplat la Aiud, cãnd am fost arestat a doua oará. Stiam ca o sa fiu arestat si eram pregãtit pentru viata de inchisoare. Eram preot. La noi liturghia dureaza foarte mult, douã ore. Si am invatat liturghia pe de rost, asa cum am putut. Si in timpul inchisorii, in fiecare duminicã, am facut cate o slujba religioasa. Nu era permis, faceam in secret, dar cu timpul s-a descoperit. Au incercat sa ma opreascã. M-au batut, en nu am renuntat. Am continuat sã fac liturghia si cu timpul m-au lasat in pace, au zis ca sunt nebun. Gardianul era seful celulei comuniste pe inchisoare. Nu alegeau pe cineva bun pentru aceasta pozitie. Si cred ca aveau un fel de vrajmasie speciala pentru mine, pentru ca ma insulta in toate chipurile. Ma lovea. Nu vreau sa spun ca ma lovea dur, dar orice lovitura te loveste si in suflet, nu numai in corp. Si insulte foarte grele, stia sa gândeasca cele mai grele cuvinte ca sã te doara. Adica ma lovea in credinta, in Biserica, in preotia inca si in parintii mei.
Si de cate ori eram scos afara (de 2 ori pe zi) probabil isi facea dinainte frazele cu care sa ma loveascã. Si eram obligat sa ascult, lucru care ma dureau mult. Liturghia noasträ ortodoxä se face cu vin si paine. Exista un moment foarte solemn când la auzirea formulei religioase Duhul Sfant coboara si transformã painea in trupul lui Cristos si vinul in sângele Lui. La inchisoare n-aveam vin si m-am rugat lui Dumnezeu sa schimb vinul cu apa. Dacä Isus a transforinat apa in vin la Nunta din Cana Galileii, eram convins cã o transforma si acum. Insã eram intr-o perioada de izolare cand nu primcam paine decat a treia zi. In ziua asta era dimineata si nu aveam paine. Nu puteam sa trec peste ziua de duminicã fara liturghie. Daca de vin ma lipseam, painea o puteam sa obtin. S-a intãinplat ca daca te ducea la izolare iti facea perchezitie si-ti lua tot. Mi-au confiscat painea.
Era ziua de duminica si eu auzeam clopotele din Aiud. Stiam ca toata lumea este la liturghie, puteam sa stau si asa in genunchi si sa ma rog. Dar parca simteam cã nu mi-am facut datoria de preot. Si m-am gândit sa-i cer gardianului o bucatica de paine. Era un lucru foarte grav. Stiam ca o sa ma insulte. Noi ne pregatim pentru liturghie,ne facem canonul nostru. Suntem curati sufleteste si trupeste cu cel putin o zi inainte de duminica.

Stiam ca daca il chem pe gardian o sa-mi distrug ziua, o sa-mi distrug sufletul. Dar tot ma simteam indemnat. Si dupa ce s-a consumat faptul in sine mi-am dat seama ca a fost ingerul lui Dumnezeu care m-a impins sa-l chem.
Si-am batut Ia usã. I-am auzit pasii furiosi, l-am vazut prin vizetã fata rosie si infuriatã. M-a intrebat ce vreau. Si i-am spus ca vreau o bucatica atat de mica de paine. S-a uitat la mine ca la un nebun, cum indraznesc sa cer paine unui gardian. Si a inchis vizeta si a plecat. Stiam ca acum isi pregateste cutvintele pentru cã nu era un tip cu spontaneitate, trebuia sa pregateascã discursul, frazele. Dupa o ora l-am auzit cum umbla la zavorul celulei si m-am speriat. Eu in timpul asta ma rugam la Dumnezeu sa ma tina, sa-mi dea tarie, sã nu ma tulbure. Când am auzit ca deschide usa m-am speriat. Cine stie ce vine sa faca. Ma insulta, poate ca ma loveste. El a deschis numai putin , mi-a intins o portie intreagã de paine, era 125 g. eu cerusem mai putin dar o portie, depasise regulamentul. N-am zis nici un cuvânt. Mi-a dat pãinea si am inceput liturghia.
Trebuie sa spun ca niciodata n-am simtit ca atunci ca Dumnezeu a fost in mine, ca prezenta lui Cristos a fost acolo, si poate ca toate puterile ceresti. Si a fost atat de minunat, m-am simtit atât de bine. Si la sfârsitul serviciului, gardianul a venit si a spus. Parinte, era pentru prima data când mi-a spus asa. Pâna atunci imi spunea popa. -Sã nu spui cuiva ca i-am dat paine. Ca daca aflã ãstia. I-am spus. Domnule, atat pot sa spun:-Dumneata ai fost ingerul lui Dumnezeu. Dmnneata mi-ai adus acolo trupul lui Hristos. Ma gândeam ca poate nu stie nimic de Biserica. Si poate nu stia. Dumneata mi-ai adus trnpul lui Hristos aici in celula. De atunci, nu m-a mai batut, insultat, nu m-a protejat, dar nu s-a mai atins de mine. Am mai stat aeolo un an de zile. Si omul acesta nut m-a mai jignit. Si am zis: intr-adevãr, vezi cum lucreaza Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza intr-un mod minunat. Daca dintr-un gardian atat de rau a putut sa faca un om cel putin neutru. El stia eu fac liturghia, stia ca este interzis, si totusi mi-a adns o bucata de paine. Si asa ca Dumnezeu lucreaza intr-un mod minunat. Si adesea in cel mai rau dintre oamneni se afla un inger, si ingertul iese la iveala atunei cand te astepti cel mai putin si Dumnezeu hotaraste.